Peştera Muierilor

Peştera are o lungime de aproximativ 3600 de metri dispusă în 4 niveluri. Nivelul inferior constituie rezervaţia speologică împărţită în două sectoare: sectorul de nord (1500m) şi sectorul de sud (880m). La 40 de metri înălţime se alfă etajul superior amenajat pentru turişti cu o lungime de 573m, ajunge până la lungimea de 1228 de metri o reţea de diverticule foarte greu accesibilă.

Adevaratele atracţii ale peşterii sunt Domul Mic, care are un aspect asemănător unei cupole gotice format prin precipitarea milenară a calcitei. Celelalte încăperii sunt Sala Altarului, Valul Altarului, Amvonul, Candelabrul Mare şi imaginea Stâncii Însângerate denumită datorită scurgerilor oxidului de fier. În Cupola înaltă de 17m întâlnim o colonie de lilieci.

Alte câteva atracţii sunt Vălul Muierii, Bazinele Mari, Cascadele împietrite, Dantela de Piatră, Poarta, Sala cu Guano, Sala Turcului. În Galeria Urşilor a fost găsit un adevărat cimitir de resturi scheletice de urşi, lei, hiene, vulpi, lupi, capre sălbatice şi mistreţi. În Sala Musteriană au fost descoperite foarte multe obiecte aparţinând culturilor cu mult înaintea erei noastre.

 

Sursa:

Wikipedia

În anul 1636, Dumitru Filişteanu din Filiaş, mare sluger, construieşte la Crasna noi chilii şi biserica din piatră de râu şi cărămida în locul celei de lemn şi introduce viaţa de obşte în mânăstire. Biserica a fost terminată la 24 septembrie 1637 după cum reise din pisania bisericii: “Cu vrerea Părintelui, a Fiului şi a Sfântului Duh, eu, robul lui Iisus Hristos, jupânul Dumitru cel mare cu feciorii lui i-au dat lui Dumnezeu şi n-am cruţat avuţia ce au zidit această Sfântă mânăstire în zilele bunului voievod Matei Basarab Valeat (7145) 1637 luna septembrie ziua 24″.

Ctitorul bisericii şi proprietarul satului, Dumitru Filisteanu era nepotul marelui ban al Craiovei, Dobromir, şi văr cu doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul. La ctitorirea sfântului locaş  au mai contribuit: jupâniţa Ilinca Filisean, Grigore Socoteanul, Mihai Filisean, jupân Mihai Crasnaru, Barbu Ţundrea, Maria Ţundrea, Ion Ţundrea, Andronache Ţundrea, Dumitru Ursache, Galaction, Episcopul Râmnicului, Constantin Drăgoescu şi alţii. După un secol de la întemeiere a decăzut la treapta de schit şi apoi la 12 noiembrie 1752 a devenit metoc al Episcopiei de Râmnic. În 1936-1938 Comisia Monumentelor Istorice cu ajutorul substanţial al lui Gheorghe Tătărescu, face importante reparaţii şi restaurări schitului. Pe o placă memorială a clădirii de chilii se scrie:  “Ridicatu-s-au din temelie aceste chilii şi refacutu-s-a Sfânta biserică precum şi celelalte clădiri aflatoare prin gândul şi cu ajutorul dumnealor Gheorghe Tătărescu, consilier regal şi al soţiei Aurelia, în zilele Majestăţii sale Carol al Il-lea, 1938″.  După 1990, în timpul stareţiei Protosinghelului Ilie Bentoiu, prin grija nemijlocită a Mitropoliei Olteniei şi a IPS Mitropolit acad. dr. Nestor Vornicescu, s-a renovat în întregime mânăstirea, careia i s-a adăugat un plus de frumuseţe, păstrându-i originalitatea şi particularităţile ei.

Biserica de tip bizantin, are pereţi puţin înalţi decoraţi cu un brâu de cărămidă sub streaşină şi cu arcuri ce par a se rezema pe o bogată colonadă ce înconjoară biserica, cu o singură turlă octogonală aşezată pe o bază pătrată deasupra naosului. Catapeteasma, printre cele mai frumoase din ţară – înaltă până la boltă – este de lemn, cu o sculptură ornamentală, poleită cu foi de aur. Naosul şi pronaosul sunt cam la fel de spaţioase, despărţite de un zid înalt până la boltă, cu o deschidere cât o uşă obişnuită.

Pridvorul este închis cu ziduri la fel de groase. Este pictat în totalitate (pereţii şi bolta). Are două deschideri pentru intrarea credincioşilor: una în partea de apus cât o uşă obişnuită, alta la intrarea din sud de 1,80m înălţime şi de 50cm lăţime. Lumina provine în altar de la o fereastră aşezată la răsărit, în naos, de la câte o fereastră pe fiecare parte a zidurilor, iar în pronaos de la o singură fereastră pe peretele din sud. Toate ferestrele sunt simple şi fără grilaj metalic. Pridvorul n-are ferestre, fiind luminat prin cele două deschideri de intrare.

Turla este pe naos de formă octogonală, cu opt ferestre înalte şi înguste. Pardoseala este de scândură – în naos, plăci mari de beton – în pronaos, şi piatră mică, cioplită cu şase fete – în pridvor. În partea stângă a pridvorului (nord) este o piatră funerară a unuia dintre ctitori, cu inscripţia: “Supt această piatră se odihnesc oasele răposatului robul lui Dumnezeu dumnealui jupân Ion Ţundrea fiul răposatului robul lui Dumnezeu Ion Ţundrea şi s-au păstorit în zilele prea luminatului domn Ion Grigore Ghica Voievod la luna lui iunie. Leat.”

Potrivit unui vechi obicei (influenţa bizantină), biserica a fost sfinţită fără pictură, ci împodobită numai cu icoane. S-a pictat în anii 1756-1757 de Grigore Zograf şi de fiul său, Ion. Sub crucea de la răstignire, pictorul a scos în relief portretul lui Matei Basarab Voievod şi al lui Ştefan, Mitropolitul Ţării Româneşti.

Viaţa monahală a fost susţinută totdeauna de călugări îmbunătăţiţi şi buni lucrători ai rugăciunii lui Iisus. Câţiva sihaştri de la Crasna întemeiază în sec. al XVII- lea Sihăstria Dumbrăviţa, la Novaci, dispărută în sec. al XIX-lea. În prezent aşezământul se află în curs de restaurare: s-a consolidat şi restaurat clădirea principală şi s-a schimbat acoperişul tuturor clădirilor.

 

Sursa şi recomandare web:

www.crestinortodox.ro

Şi cu ce se poate începe, dacă nu cu inegalabilul şi nepreţuitul Ansamblu Monumental pe care Constantin Brâncuşi l-a lăsat acestui loc, mărturie a geniului său nemuritor.

Coloana Fără Sfârşit

În anul 1934, sculptorul Constantin Brâncuşi a fost invitat să ridice un monument întru cinstirea faptelor eroice ale gorjenilor şi, cu deosebire, a rezistenţei populaţiei oraşului Târgu-Jiu, din timpul primului război mondial. Artistul dorise dintotdeauna “să facă ceva pentru ţară”, aşa încât a acceptat bucuros comanda, socotind-o un punct culminant în cariera sa. Brâncuşi a avut de multe ori intenţia să ridice monumente de for public, dar, cu excepţia ansamblului de la Târgu-Jiu, nici unul din proiectele sale nu s-a materializat.

Unele proiecte au fost respinse chiar de comanditarii monumentelor, incapabili să se ridice la înălţimea concepţiei artistului. Tema “Coloanei Infinite” l-a obsedat de mult pe sculptor, care a cioplit-o mai întâi în lemn. Este o structură specială care se deosebeşte de coloanele clasice cu soclu şi capitel, întrucât ea nu are nici început şi nici sfârşit. Este alcătuită dintr-o succesiune nesfârşită de module identice (trunchiuri de piramidă unite prin baza mare), cu semimodule la capete.

Brâncuşi a hotărât ca la Târgu-Jiu o “Coloană Infinită” de mari dimensiuni era cel mai potrivit monument pentru comemorarea eroilor căzuţi în razboi. A avut şansa să primească acordul necondiţionat al comanditarei. Aretia Tătărăscu i-a acordat deplina libertate de acţiune şi l-a ajutat să obţină sprijinul financiar necesar.

Masa Tăcerii

Masa Tăcerii este lucrată în calcar şi iniţial, cele 12 scaune erau mult mai apropiate de masă şi dispuse două câte două. Masa reprezintă masa dinaintea confruntării cu bătălia la care urmează să participe combatanţii. Timpul este dispus în clepsidrele-scaune care-l măsoară.

Poarta Sărutului

Poarta Sărutului, construită din travertin de Banpotoc, este poarta prin care se face trecerea spre o alta viaţă.
Motivul sărutului, prezent pe stâlpii porţii, ar putea fi interpretat şi ca ochii care privesc spre interior. Brâncuşi a fost ajutat în executarea acestei piese de doi cioplitori în piatră: Ion Alexandrescu din Bucureşti şi Golea din Dobriţa. Întreaga lucrare este dispusă pe un ax de oţel încastrat într-o fundaţie de beton cu latura de 5m.

Întreaga Cale a Eroilor este un drum obligatoriu pentru orice vizitator al oraşului care doreşte să-şi lase trecătoarele urme pe drumul spiritualităţii pure care respiră prin toţi porii acestul loc magic. Sunt multe alte obiective de vizitat în Târgu-Jiu, dar ne vom opri aici numai asupra câtorva.

 

Surse şi recomandări web:

Autor foto pentru instantaneele 2 si 3 din galerie: Alexandru Ene
www.constantinbrancusi.ro
www.targujiu.ro

Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei, Mânăstirea Vodiţa a fost distrusă puţin timp după construire, singura citadelă a ortodoxiei noastre cu o nepreţuită şi neobosită activitate rămânând, timp de peste şase veacuri, Mânăstirea Tismana.

Deoarece cu Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364-1377) începe pomelnicul mânăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Al. Ştefulescu susţinea că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă, între anii 1364-1366, s-au construit mai întâi biserici din lemn şi s-au făcut danii prin hrisov.
“Tot ceea ce se făcea danie mânăstirii Vodiţa s-a dat şi Tismanei – scria istoricul – amândouă mânăstirile fiind sub conducerea unuia şi aceluiaşi stareţ, Nicodim”.

Abia după aceea a început construcţia Vodiţei din zid iar sub Radu I Vodă, zis şi Radu Negru Vodă, biserica din zid a Tismanei.
Într-un peisaj fermecător, asemenea unui castel medieval cu bastioane la colţuri, Mânăstirea Tismana este aşezată pe vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite şi stâncoase, lângă gura întunecată a Peşterii Sfântului Nicodim şi de sub ale cărei ziduri ţâşneşte apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de cca 40m în râul Tismana.

Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei au vizitat Mănăstirea Tismana în iulie 1657 şi menţionează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”, printre altele: „…într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare”.

 

Recomandare şi sursa web:

www.manastireatismana.ro
www.crestinortodox.ro

Complexul mânăstiresc Polovragi

Sfântul lăcaş n-a mai fost pomenit apoi timp de peste un secol şi jumătate. Apoi, în anul 1645, satul Polovragi a ajuns în stăpânirea lui Danciu Pârâianu, fiul lui Hamza. Danciu Pârâianu a zidit biserica pe vechile temelii, aşa cum se proceda frecvent în epocă, păstrând partea cea bună a acestora. După Danciu Pârâianu şi înaintaşii acestuia, Constantin Brâncoveanu poate fi socotit al treilea ctitor al Mânăstirii Polovragi. Iconografia existentă în biserică şi realizarea tehnică reprezintă elemente importante care măresc valoarea culturală a bisericii. Pictura a fost realizată în anul 1713 de Constantin Zugravul.

De o parte şi de alta a intrării în pridvor se pot admira cele două reprezentări, iconografice, unice în ţara noastră, ale mânăstirilor româneşti închinate la Sfântul Munte Athos. Chiliile şi celelalte încăperi ale mânăstirii sunt orânduite în jurul bisericii pe laturile de est, sud şi vest, formând alături de zidul de incintă de pe latura de nord o adevărată cetate de apărare.

Pelerinul care ajunge la intrarea în mânăstire, va vedea o poartă masivă, deasupra căreia se înalţă o clopotniţă ridicată în epoca lui Constantin Brâncoveanu. Printr-o poartă din zidul nordic al incintei mânăstirii se pătrunde în cea de-a doua incintă unde se află bolniţa, ctitorie a egumenului Lavrentie, la 1732, fiind pictată la 1738 de Gheorgheie şi Ionu – zugravi.

 

Surse şi recomandări web:

www.crestinortodox.ro/cauta/Manastirea-Polovragi
www.comunapolovragi.ro/texte/manastireapolovragi

Acest aşezământ are un trecut zbuciumat. Prima încercare grea prin care a trecut, a fost reprezentată de măsurile de asuprire luate de către Imperiul Austro-Ungar, prin Maria Tereza. Între anii 1750-1765 mânăstirea a fost în pericol, deşi nu se afla în zona administrată de imperiu. Mânăstirea Lainici a fost construită între anii 1812 şi 1847 de boierii din regiune pe un deal care domina Valea Jiului.

Ea adăposteşte frumoase fresce interioare datând din anul 1860 şi un iconostas compus din icoane în stil bizantin. Aici s-a adăpostit şi pandurul Tudor Vladimirescu în vremea războiului cu turcii. Acesta s-a îmbrăcat în straie călugăresti şi s-a ascuns până în ultimul moment. În 1817 turcii au devastat aşezământul, şi, negăsindu-l pe Tudor, l-au decapitat pe călugărul Maxim.

Alături de vechea biserică a mânăstirii, s-a mai construit o biserică nouă. Noua biserică din curtea mânăstirii este unică în lume datorită planului arhitectonic şi picturii interioare. În anul 1990 a început construcţia, care are două planuri: biserica de la demisol şi cea de deasupra ei. Astăzi, Mânăstirea Lainici este un loc cunoscut de pelerinaj în toată ţara şi este supranumită “mireasa din defileu” – Defileul Jiului. Mânăstirea Lainici a primit această denumire datorită faţadei sale de un alb puternic.

 

Surse şi recomandări web:

www.crestinortodox.ro/cauta/Manastirea-Lainici
www.judetulgorj.info/obiective-turistice/manastiri

Acesta se aşterne ca o poveste înaintea paşilor celui care pătrunde în interiorul lui.

„Natura este în toată splendoarea ei! Locurile cele mai sălbatice sunt greu accesibile şi înfăţişează priveliştile cele mai măreţe. De o parte şi de alta şiruri de munţi înalţi aşezaţi la rând sau unii după alţii părând ca nişte uriaşi ce vorbesc a închide valea, când acoperiţi de păduri seculare, când goi şi acoperiţi de nori, când sfărâmaţi de mâna omenească pentru a face loc drumurilor”.

Aşa descria în cartea sa „Gorjul Istoric şi Pitoresc”, Alexandru Ştefulescu, în anul 1904, locul unde astăzi se află Parcul Naţional Defileul Jiului, un loc de o rară frumuseţe.

Râul Jiu, cel care străbate Parcul Naţional de la un capăt la altul, este unul din principalele râuri din România, cu un areal de 10469km pătraţi, de pe care adună apele a numeroşi afluenţi. Cursul râului drenează versanţii sud-vestici ai Carpaţilor Meridionali apoi partea Vestică Piemontului Getic şi a Câmpiei Olteniei.

Jiul se formează în depresiunea Petroşani, prin unirea Jiului de Vest (sau Jiului Românesc) cu Jiul de Est (sau Jiul Transilvănean). Hărţile şi scrierile antice nu consemnează denumirea râului sub forma sa actuală. Numele acestei ape este pomenit de Herodot şi Ptolemeu. Pentru acest râu s-au păstrat doi termeni: GILFIL sau GILPIL şi RHABON. Atât rădăcina GIL, cât şi RAB sunt geto-dacice.

Denumirea Rhabon, folosită în Muntenia, va fi probabil înlocuită cu Gilfil sau Gilpil în perioada de formare a statului dac, cuvânt ce s-a modificat destul de uşor în Jiu şi care apare astfel, în 1700, pe harta Stolnicului Constantin Cantacuzino. Acest toponim va fi folosit şi de cartografia europeană.

Sălbăticia recunoscută a defileului provine nu numai din îngustimea sa, din asprimea pereţilor care-l delimitează, ci şi din gravitatea emoţională cu care a fost umanizat.

Jiul pătrunde în defileu la Livezeni, la 556m, iar la Bumbeşti-Jiu ajunge la 305m, realizând o diferenţă de nivel de 251m, adică o pantă medie de 7,6m la un kilometru. Structura litologică variată (cuartitele, sisturile ceritoase, amfibolutele, calcarele cristaline – roci foarte rezistente, favorabile formării şi menţinerii pereţilor, tancurilor şi jgheaburilor) a dus la sălbăticia şi asprimea defileului.

Cursul Jiului prezintă un profil tipic, în trepte, a cărui explicaţie se poate găsi atât în diferenţa geologică a unităţilor pe care le străbate, cât şi în evoluţia cursului său actual.

Sfat: Nu plecaţi din Rânca spre Defileul Jiului fără aparat foto!

www.defileuljiului.ro

Legenda:

Banda roşie este utilizată în general pentru potecile ce străbat masivele muntoase.
Marcajul cruce roşie este folosit în special pentru marcarea traseelor de legatură cu marcajul principal de creastă
Marcajul punct şi triunghi este folosit pe potecile ce vin de pe văi şi desprinderi din creste.

Culorile marcajelor pot fi: roşu, albastru şi galben, în ordinea importanţei lor.
De precizat ca marcajele de mai sus pot conţine orice culoare din cele 3 enumerate.

Pentru a fi distinse mai bine, semnele de marcaj sunt aplicate pe fundal alb. Banda roşie este utilizată în general pentru potecile ce străbat masivele muntoase.

Marcajul cruce roşie este folosit în special pentru marcarea traseelor de legatură cu marcajul principal de creastă
Marcajul punct şi triunghi este folosit pe potecile ce vin de pe văi şi desprinderi din creste.

În pădure marcajele sunt aplicate pe arbori, în zona alpină sunt trasate pe pietre sau stânci, fie pe stâlpi de marcaj, vopsiţi în dungi, cu culorile alb-negru; placuţă metalică pe care se aplică semnul este orientată, de obicei, perpendicular pe direcţia de mers.